Descriere
Marius Ciprian Pop, s-a născut pe 1 septembrie 1976, la Cluj-Napoca, însă a crescut mai mult la bunicii materni, în satul Filea de Jos. La Filea de Jos a învățat să se roage și să cânte, dar nu s-a imaginat nici preot, nici cântăreț. Pentru el, rugăciunea și cântecul erau doar moduri de a-și manifesta dragostea pentru Dumnezeu și pentru neamul românesc.
A urmat Seminarul de Teologie şi, pentru că avea talent, a studiat canto la Şcoala Populară de Artă. Călătoreşte mult, şi în ţară şi în afară, şi peste tot duce bucuria cântecului bisericesc şi a celui popular autentic şi curat. Peste tot pe unde merge, părintele Marius Ciprian Pop se bucură de oamenii frumoşi pe care îi întâlneşte şi de locurile senzaţionale pe care le vede.
Interviu
Din ce zonă sunteţi şi ce parte a ţării reprezentaţi din punct de vedere muzical?
Sunt originar din Cluj, şi momentan mă declar de peste tot şi de nicăieri (râde!), pentru că viaţa mi-a rânduit paşii în diferite colţuri ale ţării, în special la Bucureşti în ultimii opt ani. De aceea - aşa cum zicea Petre Ţuţea - mă declar un ţăran român care tinde spre absolut şi care încearcă să promoveze tot ce înseamnă frumos din lumea satului românesc. Din punct de vedere muzical reprezint zona Clujului, care este una sincretică: un punct de interferenţă între munte şi câmpie.
Cântaţi şi pricesne, şi melodii populare. Care vă sunt mai la suflet?
Eu n-aş spune „şi... şi...”, pentru că toate fac parte din exprimarea folclorului. De fapt, folklore înseamnă înţelepciune populară. Cântecul popular face parte din exprimarea folclorică, iar alături de această exprimare cu temă lumească (cu cântece despre dor, dragoste, supărare, mai nou despre bani, duşmani, despre tot ce simte omul) există şi o exprimare religioasă. Termenul de priceasnă vine din slavonescul „pricisnia”, care înseamnă „în cinstea”, deci linie melodică folclorică şi text religios, dar care respectă canoanele Bisericii Ortodoxe. Folclorul este un mod de viaţă, o trăire. Eu nu cânt pentru spectacol, ci pentru mărturisirea identităţii unui neam. Aceasta se mărturiseşte prin frumosul pe care îl promovează, iar acest frumos reprezintă şi credinţa, în primul rând, dar şi trăirea de zi cu zi, care se numeşte tradiţie populară. Când cântecele sunt ziditoare de suflet, atunci sunt şi spre mântuirea oamenilor şi a celor care le promovează. Când sunt mesaje care distorsionează de la adevăr şi moralitate, atunci nu e bine să le promovăm...
Câte albume aveţi în total?
Nici nu mai ştiu. Când eram student am început cu un album de colinde, apoi a urmat unul de muzică folclorică, unul de pricesne... şi în ultimul timp am scos pe piaţă două albume deodată, cel mai recent fiind „Vai cum se duc anii mei”.
Dar care a avut cel mai mare succes?
Colaborarea cu Antonia, fetiţa mea. Când mi s-a cerut să cântăm împreună, nu am fost de acord, căci n-am vrut să o expun, m-am temut să nu-şi piardă copilăria. Pe scenă sunt emoţii mari, e un complex de viaţă, dar, din fericire, a fost un succes. Apoi a urmat un CD al Antoniei, pe care a vrut să îl lanseze singură...
- Cum se numeşte melodia pe care o cântaţi cu Antonia?
- E o melodie cu mesaj: „Avem suflet să iubim, avem minte să gândim, ne-o dat Domnul lume mare, şi-i loc pentru fiecare”. Piesa e compusă de Văru’ Săndel, care e dăruit de la Dumnezeu cu versuri într-un mod excepţional.
Agreez curentul luminos, hrănitor pentru suflet
- Ce genuri muzicale mai ascultaţi?
- De toate. Chiar şi rock. Dar şi acolo sunt două curente - că eu tot vorbesc despre zidire şi dărâmare. Evident că agreez doar curentul luminos, pozitiv, cu mesaj hrănitor pentru suflet. Mă bucur de orice gen muzical, inclusiv de cel pe care îl promovează suburbia, şi aici mă refer la manele. Nu-s împotriva lor. Sunt multe piese cântate de oameni cu voci foarte bune şi cu mesaj frumos. Eu zic că distincţia trebuie făcută după mesaj, nu neapărat după stilul de muzică...
De când cântaţi? Moşteniţi talentul cuiva din familie?
La mine în familie s-a cântat tot timpul, dar nu la nivel de scenă. Bunicii mei au trăit această exprimare ca mod de viaţă, adică se trezea moşul meu dimineaţa, mergea la vaci, cânta, fluiera, se întâlnea cu prietenii şi familia şi cântau cu toţii, iar eu, alături de ei. Aşa am crescut, în cântec şi în rugăciune. Ele sunt ca respiraţia: nu te gândeşti de ce respiri - respiri pentru că înseamnă viaţă; nu te gândeşti de ce te rogi - te rogi pentru că eşti copilul lui Dumnezeu; nu te gândeşti de ce cânţi - cânţi pentru că eşti român, şi neamul nostru a cântat dintotdeauna şi a fost poet...
Dar prima ieşire pe scenă, cu public larg, când a avut loc?
Ajungând la Seminarul Teologic, am făcut studii de canto clasic şi m-au trimis profesorii mei - că aşa a rânduit Dumnezeu - la un concurs de muzică populară la Sibiu, în 1996. Acolo m-am întâlnit cu doamna Marioara Murărescu şi am început o frumoasă activitate artistică. Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania - Dumnezeu să-l odihnească! -, un om de mare cultură, mi-a deschis mintea, făcându-mă să înţeleg că a promova tradiţia şi frumosul unui neam nu reprezintă un impediment duhovnicesc, sub nicio formă. Au urmat albume, ieşiri în străinătate, premii, nu le mai înşir pe toate, că-s multe.
Dar pe cel mai important tot trebuie să ni-l spuneţi...
Cel mai important premiu a fost şi va rămâne întotdeauna dragostea oamenilor. Nu m-a interesat niciodată palmaresul premiilor, al diplomelor şi al onorurilor, ci palmaresul dragostei. De aceea am şi pus cât mai multă dragoste în piese, să ajungă la oameni. Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Dumnezeu este iubire”, iar iubirea aceasta mi s-a întors. Nu lipsită de încercări, de impasuri, dar s-a întors.
Spuneaţi că nu cântaţi la petreceri?
Doar dacă e vorba despre familie sau despre prieteni, dar activităţile mele sunt legate în special de zilele oraşelor şi ale comunelor.
Să ne întoarcem la copilărie. Ce trăsnăi vă amintiţi? Eraţi ascultător?
Păi, toată copilăria e o trăsnaie frumoasă. Eu am copilărit la bunici, într-un sat situat la 27 km de Cluj-Napoca. Cred că terminasem clasa a III-a când părinţii mi-au ţinut o prelegere despre lacul din sat şi mi-au spus că mă lasă la bunici, cu condiţia să nu merg acolo. Şi nici n-au plecat ei bine, că eu am şi fugit la scăldat. Întâmplarea a făcut ca părinţii să zăbovească la cineva în sat, iar când au trecut pe acolo şi m-au văzut, mama a rămas înmărmurită... Nu m-au bătut. Din contră, tata a fost înţelept, m-a întrebat unde e apa cea mai mare, m-a pus să înot dintr-o parte în alta a lacului, iar când a văzut că mă descurc mi-a zis: „Stai liniştit, de-acum poţi veni să te scalzi...”
Dar de la şcoală ce vă amintiţi?
Multe lucruri, mai puţin tabla înmulţirii, că nu mi-a plăcut matematica (râde!). Glumesc. Îmi amintesc că primele clase au fost mai dificile, fiindcă mă luase mama din satul bunicilor şi am suferit mult din cauza mutării la oraş. Cu toate că învăţam bine, n-a fost o perioadă foarte fericită din viaţa mea. Părinţii erau la serviciu, eu la şcoală, dar lipsit de dragostea bunicilor. Apoi, din clasa a V-a, lucrurile s-au conturat altfel, fiindcă am început să fac sport de performanţă şi am cunoscut bucuria echipei, dar şi disciplina.
Când trupul e muncit, sufletul e bucuros, nu e deprimat
Acum mai jucaţi fotbal?
Da. Joc cât pot de des şi merg şi la sală, căci sportul e foarte important. În momentul în care trupul e muncit, sufletul e luminos, bucuros, nu e depresiv... A urmat Seminarul Teologic, care a însemnat un moment de cotitură din viaţa mea, deoarece am descoperit o lume de o frumuseţe şi o profunzime cum nu-ţi poţi închipui vreodată.
E adevărat că aţi mers la slujbe cu părinţii de mic copil?
Da. Mergeam la biserică şi îmi făceam rugăciunea, iar în vacanţa de vară de după clasa a VII-a am făcut o excursie cu părinţii în Bucovina, iar la Mănăstirea Moldoviţa, fiind prima pe care am vizitat-o în viaţa mea, am simţit apropierea de Dumnezeu şi i-am şi spus tatălui meu că vreau să fac studii teologice. Dumnezeu a rânduit, am intrat la Seminar, iar după aceea am făcut cinci ani de studii la Facultatea de Teologie, care a fost ca un balsam pentru viaţa mea.
Părinţii ce-au zis de decizia luată?
Eu eram fotbalist, antrenorul mă susţinea, aveam rezultate bune, aşa că au rămas toţi uimiţi, chiar şi eu... Dar aşa a fost să fie, Dumnezeu e mare şi bun cu noi toţi.
Despre fetiţă ce ne spuneţi? Sunteţi un părinte grijuliu, iubitor, o răsfăţaţi?
Grijulie e soţia, iubitori suntem amândoi, iar răsfăţul nu îşi are locul, că nu e o realitate pozitivă. Noi încercăm să ne asumăm modelul lui Hristos, care înseamnă smerenie şi iubire. Domnul zice: „Eu nu am venit să iau, am venit să slujesc. Luaţi exemplu de la Mine”. Şi atunci, urmându-L pe Hristos, tu eşti cel care dăruieşti, care-i serveşti pe alţii şi nu aştepţi. Nouă ne-a dat Domnul modul acesta de a dărui prin cântec. Avem multe de învăţat şi de la copii, de la un fir de iarbă, de la o floare, trebuie doar să vezi chipul lui Hristos în fiecare. La noi, înainte de masă, Antonia spune rugăciunea, pentru că fereastra sufletului ei e curată.
Timpul liber e viaţa însăşi
- Cum staţi la capitolul timp liber?
Conceptul acesta e relativ. Când îţi asumi o viaţă duhovnicească, timp liber înseamnă să cânţi, să citeşti o carte, o rugăciune, să fii cu prietenii. De fapt, timpul liber e viaţa însăşi.
Să ne întoarcem puţin la cariera duhovnicească. Mai slujiţi la Biserica Academiei de Poliţie?
Nu. Am renunţat la toate funcţiile şi onorurile, am rămas doar cu cântecul şi cu rugăciunea. Nu mai am parohie, slujesc doar pentru sufletul meu sau unde sunt invitat şi primesc binecuvântare de la ierarhi. În rest, desfăşor activităţi cultural-artistice, de promovare a tradiţiei şi a binelui.
sursa interviu: https://www.taifasuri.ro/taifasuri/la-taifas/8299-marius-ciprian-pop-preot-si-interpret-de-muzica-folclorica-dumnezeu-te-pune-acolo-unde-are-nevoie-de-tine-in-planul-lui-de-mantuire-a-lumii-nr438-sapt29-aug-04-sep-2013
